– Dubaiul nu este un oraș plăcut de locuit. De muncit, de făcut bani da, sunt de acord, dar nu de trăit.
– De ce?, l-am întrebat privindu-l noaptea printre luminile de pe stâlpuri și clădiri înalte.
– Uită-te puțin în jur. Ție îți plac oamenii pe care îi vezi? Analizează-i puțin.
Indieni. Pakistanezi. Tailandezi. Oameni care au venit aici doar ca să scape de casa lor. Au o cultură mult prea diferită de a ne conecta cu ei. Sau poate este experiența mea personală.
Peste alți trei pași:
– Ție ce îți transmit?
– … Nu prea multe, ca să-ți zic sincer. Nu sunt obișnuită să le descifrez expresiile… Parcă îmi scade empatia când mă uit la ei, și ne privim în ochi.
Două perechi de ochi strălucitoare în lumina lunii pline. Suntem doi oameni care tocmai se cunosc pentru prima oară cu fiecare cuvânt. Gesturi și afirmații care trezesc reacții și conexiuni și automat ne formăm primele impresii, decidem cât suntem de similari sau nu. Ce observ când îi vorbesc despre mine este că nu judecă, sau cel puțin până acum nu găsesc urmă de judecată pe chipul lui și asta mă intrigă să-i intru pe sub piele. Să înțeleg ce anume îmi trezește interesul.
Ne-am întâlnit astăzi oficial pentru prima oară la ora trei dupămasa, la o cafea și acum discutăm în parc și este ora două dimineața.
– Ce frumos e parcul ăsta, spun purtând fericirea adusă de o pată de natură într-un oraș înghițit de nisip și clădit din beton, armatură și metal.
– …
Apoi:
– Aspersoarele sunt singurele care țin parcul ăsta în viață.
– Cum adică?
– Adică exact ce am spus. Dacă ele nu ar stropi constant cu apă – Tot ceea ce vedem aici nu ar mai exista. Ca peștii pe uscat, sau într-un acvariu. Cam așa rezistă natura de aici, la comandă și sub control.
– … Nu m-am gândit la asta, doar mă bucuram de peisaj.
– Așa că spune-mi tu… Ce natură mai e asta?
Cerul este magnetic. Brusc intrăm amândoi într-un univers al cuvintelor pe care le împărtășim.
Ador să cunosc oameni spontan și să mă conectez cu poveștile lor de viață.
Îmi povestește despre accidentul pe care l-a suferit la coloană, în care el a fost nevinovat și care l-a îndepărtat de prieteni, i-a furat cariera și l-a împins în spitalul, unde și-a petrecut tot anul trecut de unul singur.
După ore de vorbit și ascultat, când îi spun că, pentru mine valoarea unui om se reflectă doar în modul în care îi tratează pe cei din jurul lui, mă prinde de încheietură și îmi zice cu o voce serioasă:
Îți mulțumesc pentru că mi-ai spus asta. Aveam nevoie să aud asta de la cineva.
Ceea ce mai ador sunt momentele în care cunosc o anumită persoană și descopăr ulterior, ca o fetiță care își vede cadoul, pe care nu știa că și-l dorește – cum întâlnirea mea cu o această persoană se dezvăluie exact ca și cum, cineva ne-ar fi împletit timpul ca noi să ne întâlnim în acest moment.
