Aud clopotul moscheei din depărtările unui vis, și brusc realizez că nu știu ce haine port pe mine. Deschid ochii cu capul pe o parte și mă uit pe umărul stâng, ca să îmi văd sacoul cu carouri. Mă ridic și observ în oglindă că am fața transpirată. Gândesc că e mai bine așa decât alternativa de a nu fi oprit clima și să mă trezesc cu gâtul și cu toate sinusurile uscate.
Scriu sincer că în Dubai telefonul mi-a devenit cel mai bun prieten. Nu este sănătos; cu siguranță nu speram niciodată să ajung aici, însă culeg ceea ce cultiv, așa că îmi verific telefonul primul lucru după ce îmi deschid ochii. Treizeci și nouă de mesaje pe whatsapp și trei apeluri diferite.
Îmi doresc să scriu mai mult, dar deobicei trec vreo nouă zile până ce eu număr două.
Cumva este foarte simplu să ai un weekend în timpul săptămânii sau un somn în mijlocul zilei. Ca într-un portal al timpului, aici energia se conservă pe metoda – fiecare cum poate.
Mă trezesc cu miros de mâncare și merg la colegul cu care împart vila prin coridorul care ne leagă apartamentele, pentru că doar de acolo poate veni mirosul. Îl găsesc mâncând de pe o pernă cu o supă în fața mesei, uitându-se la televizorul lui spart:
– Ahmed, n-o să-ți vină să crezi ce am pățit! izbucnesc de cum ajung la intrare.
– Ce ai pățit?
– Am adormit pe la ora opt fără să-mi dau seama, îmbrăcată cu telefonul lângă mine și m-am trezit acum! La două dimineața.
– Nu. Ție n-o să-ți vină să crezi că eu la ora patru am stabilit cu taicămiu să vină după mine să mergem la pescărie și după ce am închis telefonul am adormit până la opt și ceva. M-a sunat de douăzeci de ori, m-a așteptat în fața porții și nu am auzit nimic.
– Dar eu când am ajuns acasă nu te-am văzut.
– Nu, pentru că la ora aia tocmai plecasem să mă întălnesc cu un client.
– Cum a mers?
– Bine. A semnat un cec pentru evenimentul de mâine. Sper să ajung la rând ca să i-l depun.
– Uau! Mâine este deja lansarea acelui proiect?! Mă simt de parcă suntem într-un Metrix.
