– Tata, ce contează cel mai mult în viață?
Fetița în jur de paișpe ani, care îl privea pe omul cu ochelari de vedere din fața ei ca pe un Dumnezeu – Sunt eu. Când lumea a început parcă pentru prima oară să nu mai facă atâta sens.
Setea de cunoaștere am avut-o dintotdeauna, ce s-a schimbat este puterea mea de absorbție. Sau receptivitatea.
– De ce mă întrebi asta?
Ne aflam în avion, stând unul lângă celălalt, iar el tocmai își puse geanta de laptop sub scaunul din față.
– Pentru că vreau să știu! Vreau să știu ce este important, ca să-mi fac viața mai ușoară.
Amintindu-mi cuvintele și gândurile mele la vârsta aceea, realizez cât de acceptat este pentru un copil ca viața să fie ușoară. Și în fond nu-mi pot aminti ultima oară când am crezut cu toată ființa mea că viața ar trebui să se desfășoare astfel.
– Ce contează este să fii om bun. Să fii întotdeauna un om de cuvânt. Să crezi în cuvintele tale, în faptele și în acțiunile tale.
După o scurtă pauză:
– Să ai integritate. Și respect.
– Și mai ce?
– Păi după cum ți-am spus… Oamenii contează… Respectul contează… Politețea… Să te înconjori de oameni de calitate și întotdeauna să lași loc de bună ziua; cu oricine. Relațiile te vor ajuta să crești cel mai mult în viață.
Dacă aș da timpul înapoi nu aș schimba nimic. Atunci am simțit că nu e îndeajuns.
I-am mulțumit. Apoi:
– Și dacă îți mai amintești ceva poți oricând să îmi spui, bine? Sunt aici să te ascult.
În realitate nu știu cât de mult îmi doream să îl ascult, pe cât îmi doream să obțin rezultate rapide la niște întrebări pe care nici nu le găsisem încă.
Un fel de teleportare către ceea ce reprezenta el pentru mine – O bază.
– Dar de când ești tu așa de serioasă?, adaugă el mirat cu un zâmbet firav.
Nu știam multe; dar intuiam că e bine să fiu serioasă. Îmi dau seama cât de mult îmi doream să mă respecte. Să vadă cât sunt de serioasă, deși nu am înțeles niciodată cuvântul acela. Știam că pentru el conta – și drept urmare, voiam să fiu serioasă.
Tata mi-a fost reper încă de dinainte să-mi eliberez inima și să îl iert.
Mi-am pus cu tot dinadinsul bazele în el și apoi m-am răzvrătit.
L-am condamnat fără să știu și l-am iubit fără să vreau.
Cam cum se întâmplă viața – Uneori intens și fără direcție.
Până la urmă putem jongla cu poveștile din mintea noastră cât vrem.
Amintirile rămân sub o formă sau alta.
Și chiar dacă o amintire se îndepărtează de realitate de câte ori ne gândim la ea – ceva anume rămâne cu noi. Un fel de esență. În rest, poveștile noastre se nutresc și se descompun constant.
