Am deschis ușa din spate a mașinii și atunci te-am văzut mai clar decât îmi puteam aminti.
Ai apărut dintr-o lumină puternică. Aveai o piele translucidă și cel mai viu zâmbet pe care îl văzusem. Străluceai din fiecare celulă și cu fiecare por, care se contura în fața ochilor mei inundați în plânsul din ultima lună. Nu știam că e un vis.
Corpul tău, pe care îl îmbrățișasem rece și gol pe podeaua din cameră – plutea acum în lumina soarelui și se integra perfect cu ea și cu totul din jur. Îmi amintesc limpede cum refuzam să accept ceea ce văd.
Poți să ghicești care a fost mai departe reacția mea din acel vis?… Nervi. Îți vine să crezi?!
Te vedeam limpede mai fericit ca niciodată și simțeam furie, iritare pentru faptul că m-ai lăsat să trăiesc o iluzie în tot acest timp. Credeam că m-ai mințit și m-ai abandonat, când tu ești tot o lumină!
Acum văd că egoul nostru este singur și lipsit de substanță, de aceea se agață de orice poate. Cea mai puternică armă a egoului nostru este că poate converti orice în favoarea lui. Se hrănește cu povești și ne absoarbe în iluzii, care ne îndepărtează de tot ceea ce înseamnă viață. Singurul proces la care suntem calificați încă din naștere și totuși, primul pe care îl uităm pe măsură ce creștem:
Cum să trăim.
Prin moartea ta eu am învățat cum să trăiesc. Am înțeles că este un privilegiu acela de a împărtăși, și nu o slăbiciune, iar aprecierea momentelor se întâmplă la un alt nivel, acum că inima mea le-a simțit cu adevărat lipsa.
Cum să treacă astăzi șapte ani?!
Unde s-au evaporat anii și cine le ține evidența?
Este nedrept să treacă pe lângă tine atâta timp din care tu cel mai mult nu ești atent și doar pentru o singură dată.
Atenția asta îmi amintește cumva de pelerina invizibilă a lui Harry Potter – cum te poate face ea să dispari din viață și totuși să exiști.
Să știi că nu m-a învățat nici timpul, nici lacrimile și nici nimeni cum să trec peste moartea ta. Nu m-au întrebat nici măcar dacă vreau sa trec peste! Au dedus că asta mi-e mai bine și m-au consolat cum au știut.
Dacă am umple o valiză cu toate lucrurile pe care ni le ascundem, ne-am putea stabili definitiv oriunde pe mapamond.
Nu am idee când mi se va termina timpul aici, așa cum ți s-a întâmplat ție, deși simt că tu știai…
Nu am în control absolut nimic, decât cum îmi trăiesc viața.
Și din câte observ am doar două variante – atent sau neatent.
Prezent sau invizibil în fața momentelor și a oamenilor.
