În adolescență am decis să-mi fac un tatuaj care a reușit să înglobeze într-o frază toată viziunea mea despre putere.
Pe încheietura mea scria:
Totul depinde de mine.
Acum îmi dau seama în ce capcană căzusem. Psihic și emoțional eram în gardă. Fizic și spiritual eram… departe de adevăr.
Departe de a îmbrățișa momentul.
Am închis geamurile ca să nu mai bată vântul.
Alunecasem pe o pantă subtilă a complacerii, a autoînvinuirii de fapt.
Învinovățitul este descris de cercetători ca fiind un mod de a scăpa de durere și disconfort.
Acum văd că am făcut asta din ambiția de a mă salva de una singură. Mă temeam să greșesc, să fiu rănită; chiar și în fața mea!
Din forța de a acoperi orice eventual eșec sau umilință, strategia mea era să fac totul cât mai privat și perfect cu putință. Un perfecționism bazat pe teamă și mascat de asumarea responsabilității.
Acum stau și reflectez asupra tuturor semințelor de idei și boabelor de acțiuni, care nu au primit șansa să se manifeste…
Noi avem dreptul asupra acțiunilor noastre, nu și asupra roadelor lor.
Un adevăr chinuitor sau eliberator. Oricum ar fi… de o importanță profundă.
Certitudinile sunt iluzii ale minții, care ne scapă de frici și ne imping să acționăm… sau nu.
Această încredere este o forță vie, fie ea falsă ori demonstrată, este destul pentru a ne trece pragul.
Doar gândiți-vă o clipă la toată energia pe care o păstrăm în noi… la tot timpul pe care-l petrecem în capul nostru…
Fără ca vreodată să exprimăm, să experimentăm și să manifestăm ceea ce purtăm în noi!
Fără să cădem și fără să ne ridicăm, nu vom crea niciodată nimic. Încremenim într-un loc prea bine știut.
Făcând de mică sport de performanță – un sport individual – am crezut pentru mult timp că viața e despre a te descurca pe cont propriu. O parte din mine încă mai crede asta. Vrea să creadă asta.
De multe ori se întâmplă că știm mai bine cine vrem să fim, decât cine suntem…
Totul e mai simplu când îți impui că de tine depinde tot, prostindu-te că asta te face cumva deștept sau înțelept.
Am fost acolo. Am trăit minciuna asta.
Indisponibilitatea emoțională e o trăsătură care se impregnează în noi precum degetele unui copil în plastilină.
Închizând ochii în fața durerilor, se întâmpla că ajungeam să-mi apăr proprii agresori…
să-mi protejez iluziile;
să fac orice consideram necesar pentru a-mi păstra locul de învingător.
În realitate…
Îmi îngropam singură neajunsurile interioare, conflictele, acuzele și neputința și o făceam prin prisma eroismului.
Așa vedeam eu asumarea! Acum știu că:
Mintea noastră este atât de inteligentă, încât are capacitatea de a se păcăli singură!
Adevărata asumare înseamnă să-ți clădești o încredere reală, care nu poate fi decât bazată pe o relație profundă cu tine și în același timp cu tot ce ar avea de adus momentul. O încredere în viață.
Vulnerabilitatea stă la baza rușinii, a fricii și a străduinței de a ne simți prețioși DAR ea este și locul din care se nasc bucuria, creativitatea, apartenența și iubirea.
Așadar…
Dă-ți voie să simți!
Dă-ți voie să cazi și fă-ți astfel o favoare dându-ți șansa să te ridici mai puternic!
În imagine sunt eu pictându-mi singură un tablou,
care se află în prezent pe peretele din camera mea.
🤍
